:)

        Sunt unele momente in care as putea spune ca mi-e cel mai rau iar in acelasi timp cel mai bine. Nu pot sa imi explic asta, nici macar nu am incercat, dar ce rost ar avea sa incerc, cand stiu ca nici propria-mi viata nu mi-o inteleg.

        Cateodata cand sunt trista imi vine cel mai tare sa rad…de ce? De ce atunci cand sufletul imi plange eu nu fac decat sa zambesc? Oare mi-e frica sa ma arat oamenilor asa cum sunt eu de fapt? Oare asta e? Dar nu ma prefac, pur si simplu sufletul meu nu poate sa se exteriorizeze.

        Ma simt captiva intr-un joc de sah. Acesta se deruleaza insa mult prea repede : nebun la stanga, tura la dreapta, pana si regina iese la inaintare, toate intr-un ritm atat de alert incat ai crede ca e o competitie. Incep sa inteleg cate ceva din ceea ce inseamna viata, dar inca nu mi-e foarte clar.

        Nu imi dau seama de ce am ajuns sa aseman viata tocmai cu un joc de sah. Puteam gasi atat de multe, dar eu, fara sa imi dau seama, am ales tocmai sahul. Cred ca stiu de ce. Pentru ca, la fel ca in viata, pe tabla de sah se da o lupta, pe care toti vor sa o castige insa numai unul reuseste. Multi dintre noi nu suntem decat pioni, ne sacrificam, dar si cand ajungem pe partea opusa a tablei suntem priviti ca niste eroi. Altii suntem nebuni, cai, ture. La fel ne sacrificam si noi dar avem ceva mai multa putere. In fine, cei mai putini dintre noi suntem regi. Suntem intangibili, nu ne poate distruge nimic, dar atunci cand credem ca ne e cel mai bine, viata ne da sah mat.

        Eu nu vreau sa fiu nici pion, nici tura, cal, nebun, nu vreau sa fiu nici macar rege. Eu vreau sa fiu doar eu si sa-mi traiesc viata dupa propriile mele reguli.